Andrei Pop

Într-o seară târzie de Ianuarie, într-o gară (Rogoredo) din Milano, așteptând trenul care să mă ducă la coliba mea unde să-mi trag sufletul după o altă zi de muncă, am văzut un român care se plimba agale dar cu pas ferm, pe peron, cu un bilet de metrou folosit în mână, căruia, după ce a trecut pe lângă vreo zece (10!!) coșuri de mizerie, i-a dat drumul pe jos, fără păs, ca și cum i l-ar fi adus vântul și el doar ia făcut loc să treacă, continuând instinctual, automat, fără să-și dea seama de ceva, mersul ferm, agale, cu fruntea sus, ca un demn cetățean al spațiului Schengen.