Andrei Pop

In zilele astea e atat de frig, dar atat de frig, incredibil de frig incat poti vedea politicieni cu mainile in propriile buzunare. Asta e un adevarat miracol de iarna,

Daca am accepta sa ne comportam si noi cum se comporta ei, daca ar fi sa luam decizii pe ceea ce se intampla in realitate si nu pe ceea ce ni se spune, toate problemele s-ar rezolva, intr-un fel sau altul.
Dar noi nu existam. Exista doar fiecare dintre noi. Si fiecare dintre noi isi traieste visul. Voi care va treziti si vreti sa incepeti sa traiti realitatea, luati aminte, exista doar doua simple reguli pentru a ramane treji:

Cand ceilalti oameni cauta orbeste adevarul, aminititi-va, nimic nu e adevarat.
Cand ceilalti oameni sunt limitati de moralitate sau lege, amintiti-va, totul e permis.

Rezistenta: E momentul sa reactionam, sa batem cu pumnul in masa, sa luam o decizie, cea corecta si sa iesim pe strazi sa le umplem de oameni si sa le dovedim ca inca mai gandim, ca avem un ideal, ca nu suntem manipulabili. Sa ne recastigam cu sudoarea fruntii drepturile pentru care au luptat parintii nostrii. Sa le demonstram ca inca nu ne-au spalat, si nu ne vor spala vreodata creierii cu propaganda lor nesimtita!

Propaganda: Dupa cum stim cu totii, curat inseamna sanatos iar noua ne pasa de sanatatea voastra. Expuneti-va zilnic propagandei si va garantam ca veti avea mereu un creier curat ca lacrima si o minte odihnita si gata de actiune in orice imprejurare.

La un supermarket in Italia. Preturi de parca ar fi la moda ...

 

Realitatea e că nu mă interesează absolut deloc în acest moment, dacă omul cu fața de abia trezit din somn cu un nou post de televiziune (nu dintre cele mai strălucite) e omul lui Vântu sau omul lui Băsescu. Nu asta e dilema mea existențială. Nu asta așteptam.

Realitatea e că am înțeles de multă vreme cine e omul rău. Am înțeles de mult că vrea să controleze ca un dumnezeu tot ce mișcă în țara asta. Nu am înțeles de ce o vrea, nu am înțeles ce-i mai lipsește dintre lucrurile ce se pot obține așa. Fiindcă stima sau respectul meu nu le va avea niciodată. Nici mila sau compasiunea, nici frica.

Nu m-am oprit din scris pe blog din motive de frică și nici nu mi-am schimbat părerile. Pur și simplu mi se pare că am spus tot ce am avut de spus. A trecut, cel puțin pentru mine, timpul vorbelor. Intre timp, să-l urăști pe Băsescu a devenit clișeu, să scrii cât de nenorocit e a devenit o modă. Să faci ceva încă nu există.

Nici nu cred că “acum ori niciodată” e momentul de a face ceva, cum spun unii. E deja prea târziu să evitam multe rele. E destul de devreme să evitam altele. Deocamdată stăm și privim încruntați și indignați cum își bagă ~#£@ în tot ce ne este nouă drag, ba chiar și în noi. Dar se pare că avem fundul destul de larg după 40 + 20 de ani de “reforme” și încă avem destulă vaselină să nu ne usture. Nu cred în “acum ori niciodată” fiindcă “acum” a trecut de atâtea și atâtea ori pe lângă noi încât ar trebuii să existe multe “niciodată”. Ori logica nu îmi permite să accept lucrul ăsta. Dacă nu e acum, când o fi o fi și nu pot eu schimba când o fi. E ca sfârșitul lumii. Nu poți să știi când vine. Poți doar să te pregătești pentru el, creștinește vorbind. Iar sfârșitul lumii nu e o catastrofă. E doar dureros ca orice naștere a unei noi existente, a unui nou început.

Așa se exprimă opoziția lui Berlusconi pe zidurile Italiei, aceeași Italie în care ziariștii englezi se întreabă dacă există libertate de exprimare. Italie în care sunt cenzurate emisiuni de pe posturile publice, unde se dă spațiu de emisie lingăilor micului pupător de mână de dictator care până mai alaltăieri era numai bun de ospitat în spațiul Schengen.

În România însă, unde lucrurile stau de mii de ori mai rău, unde dictatura e evidentă, unde se desființează spitale, unde se taie de la o zi la alta din salarii, unde ești scuipat în față de instituții, limbajul e mult mai blând, mult mai rafinat, mult mai abstract și mai spălăcit de orice urmă de sentiment. Iar, de cele mai multe ori, cei care critică, care spun că ar trebuii să ne scoatem curajul din hibernare, să ne înarmăm cu argumente, pancarte și alte treburi legale și să ieșim toți, da' toți în piața publică să ne strigăm nemulțumirea, termină discursul cu o instigarea la speranța că o vom face. Și din haideți fraților în stradă, ardă-i focul de nemernici ne alegem cu să sperăm că cineva va ieși în stradă.

Ah, să nu uit să precizez pentru serviciile ce-l protejează pe președinte, plătite din buzunarele bolnavilor rămași fără spitale: imaginea de mai jos nu e vre-o instigare de nici un fel. Vroiam doar să arăt lumii cum arată un scooter ars. Frazele de mai sus însă erau intenționate să aibă, măcar într-o mică măsură, efectul de instigare la protest împotriva protejatului vostru.

Internetul, se știe, abundă de prostii, de proști și de porcării de parcă pentru asta s-ar fi inventat. Navigând pe siteuri unde lumea își postează pozele pentru a fi comentate de alții poți să vezi și să citești lucruri incredibile. Ce mi-a atras atenția e cât de poopăcioși (interpretare liberă) sunt unii.

Am observat că e cool să vorbești o semi-engleză mioritică de baltă, să scrii cuvintele conform pronuntziei în engleză shi alte acrobații literare pe care nu le shtiu categoriza.

Şi așa poți să vezi cât de fericite sunt unele când unii le complimentează și le poopă în comentarii iar ele ii poopă înapoi într-o veselie digitală de nemaipomenit. Păcat că în engleză poop înseamnă caca, e folosit în dialogul cu copiii pentru că shit e un cuvânt urât. Shtiu, sensul cuvântului e cel în română și presupune o interpretare liberă conform bunului simț al fiecăruia. Bunul simț i-a făcut și pe englezi să zică poop și nu shit, cum o fi o chestiune de stil, de bun gust să zici te poop dulce și nu, spre exemplu, mult prea arhaicul să fii iubită.